Acum o mie de ani am trăit într-o lume în care Dumnezeu şi spiritualitatea umană erau bine definite. Clericii au creat o realitate în care centrul vieţii era ideea că Dumnezeu are un plan pentru omenire, că Dumnezeu a pus omenirea în mijlocul universului său pentru un singur scop: de a câştiga sau a pierde salvarea sufletului printr-un proces de alegere corectă între două forţe opuse: puterea lui Dumnezeu şi tentaţiile înşelătoare ale diavolului. Fiind un simplu muritor, nu erai în măsură să-ţi determini statutul în această privinţă. Acesta era terenul oamenilor bisericii, care interpretau scripturile şi le spuneau oamenilor cum să meargă pe drumul cel bun. Există siguranţa mântuirii sau a pierzaniei.

Spre mijlocul mileniului, înţelegerea asupra lumii începe să se destrame. Conducătorii vremii ignoră legile sau scripturile. Discrepanţele incep să ne alarmeze pentru că oamenii bisericii sunt singura legătură între noi şi Dumnezeu. Dar ei sunt corupţi şi domnia lor asupra minţii oamenilor trebuie să înceteze. Întreaga lume este aruncată în îndoială. Consensul clar despre natura universului şi scopul omului în lume, bazat pe descrierile preoţilor, se prăbuşeşte, lăsându-i pe toti cei care aparţin de cultura occidentală într-o situaţie foarte precară. Dacă realitatea descrisă de oameni bisericii şi motivul existenţei umane sunt greşite, atunci ce este corect? Soarele şi astrele nu se învârtesc în jurul Pământului. Pământul este doar o mică planetă care se mişcă în jurul unui soare minor al galaxiei, galaxie care conţine miliarde de stele asemănătoare. Omenirea şi-a pierdut locul de centru al universului lui Dumnezeu. Toate lucrurile care înainte erau luate de bune trebuie redefinite.

Nu mai sunt acceptate definiţii spirituale ale universului, bazate pe speculaţiile unei clase sau pe credinţa în scripturi. În ciuda pierderii siguranţei, nu se mai riscă, nu se mai acceptă ca societatea să fie condusă de un singur grup. Am pierdut încrederea în Universul-condus-de-Dumnezeu şi, din această cauză, şi certitudinea asupra lui Dumnezeu însuşi.
Dar ce era cu noua lume descoperită? Putea fi ea explicată printr-o metodă ştiinţifică? Se puteau testa noile idei despre cum funcţionează legile universului astfel incat sa se traga alte concluzii?
Au fost pregătiţi exploratori care să iasă în acest nou univers, inarmaţi cu metode ştiinţifice, pentru a cerceta locuri şi lucruri, pentru a afla cum funcţionează ele şi ce înseamnă faptul că noi existăm aici, pentru a descoperi adevărul-adevărat şi a vorbi despre el. Iar când am vazut că acest lucru durează prea mult, am devenit preocupaţi deun scop nou, material: acela de a ne crea confort.

Am descoperit că pepitele de metal pot fi topite şi modelate, formând tot felul de obiecte. Am inventat surse de energie, mai întâi aburul, apoi produsele petroliere, electricitatea şi fisiunea nucleară. Am sistematizat agricultura şi producţia de masă şi am creat astfel stocuri foarte mari de bunuri şi reţele uriaşe de distribuţie. Motorul acestor fapte a fost chemarea progresului, dorinţa individului de a-şi obţine siguranţa, scopul lui intermediar în aşteptarea adevărului. Ne-am decis să ne facem viaţa confortabilă şi plăcută, nouă şi copiilor noştri, iar în patru sute de ani această simplă preocupare a creat o lume în care aproape orice poate fi produs şi consumat.

A mai apărut însă o problemă: în concentrarea noastră obsesivă asupra cuceririi naturii în scopul de a ne spori confortul, am lăsat în urma noastră resursele naturale poluate şi consumate, în pragul colapsului. Acest drum este înfundat.
Am atins climatul scopului nostru cultural. Am îndeplinit ceea ce, ca şi colectivitate, am hotărât că era de făcut şi, pe măsură ce acest lucru s-a întâmplat, preocuparea a scăzut şi s-a deşteptat în noi altceva. Se conturează şi se întregeşte acum o obsesie veche de patru sute de ani.

Am creat mijloacele siguranţei materiale, iar acum suntem gata să aflăm de ce am făcut-o. Ce este în spatele vieţii de pe această planetă? De ce suntem noi aici?

Adaptare după: “Profeţiile de la Celestine” de James Redfield